Arhanghelii nu mor

A scrie literatura inseamna a pune emotia inaintea faptelor. Cu alte cuvinte, atmosfera psihologica a unei carti este cu mult mai importanta decat actiunea propriu-zisa a personajelor.

Arhanghelii nu mor este o ilustrare pertinenta a acestui lucru: o carte de atmosfera, in paginile careia lumea protagonistilor se incheaga din detalii de decor, din nuante psihologice si din senzatii ale trupului. Iar ceea ce este surprinzator in scrisul Ancãi Maria Mosora este putinta de a converti perceptii si senzatii in presimtiri si amintiri. Ea nu descrie intamplari, ci filtreaza emotii, dar niste emotii carora le imprumuta un ton de premonitie si o tenta de nostalgie. De aceea, autoarea este precum o fiinta pasiva careia intamplarile, rostogolindu-se peste ea, ii dau posibilitatea de a le surprinde ecoul grav si apasator. De aici senzatia unei lumi melancolice si iremediabil triste, in care totul se petrece cu incetinitorul. Dramele, nostalgiile si iubirile ce izbucnesc in carte au ceva din lentoarea grava si rafinata a unor personaje care nu numai ca isi intuiesc sfarsitul, dar parca se indreapta cu buna stiinta in intampinarea lui.

Farmecul cartii sta in haloul psihologic pe care autoarea, scriind la persoana intai, il da unei lumi pe care numai ea stie daca a trait-o cu adevarat sau a plasmuit-o in intregime.